amintirile emotiilor sunt emotii si nu sunt. daca intelegi asta poti sa te desprinzi fara probleme de sol, de flori, de musuroaiele de gunoi, de furnici, de casutele paianjenilor, de urzelile vaduvelor negre si de lacomia calugaritelor. amintirile emotiilor nu mai sunt emotii, cu timpul le iei doar din cutia in care le-ai depozitat crustele sarate si le imbraci, dar niciodata cu atata intensitate ca la inceput.
amintirile sentimentelor puternice sunt alte vesminte uitate. atatea haine in garderoba memoriei pe care le poti alege si le poti
sorta in functie de umerase pana devin coji. un simplu bobarnac si scapi de ele. umerii tai devin usori, inima se zbate libera, simti murmurul aripilor timid crescand dintre coaste, ca niste muguri ce vor sa pocneasca in primavara. amintirea penelor albe si moi intinse sub soare e tot zbor spre lumina si vantul care se zbate in puful din ceafa, te indeamna sa speri, sa visezi, iti sopteste sa pleci…
amintirea ta nu mai inseamna nimic. in sertarul secret din captuseala dulapului cu sentimente si emotii nu mai gasesc nimic, nici macar un umeras in care sa fi agatat palidul tau zambet ce-mi dadea fiori candva. amintirea uitarii e uitare. putem sa ne miram impreuna de asta sau sa ramanem indiferenti ca unghia lunii pe cerul fara stele. intr-o luni voi porni spre duminica. o femeie care zboara spre un barbat seamana cu amintirea emotiilor unei noi indragosteli care e tot indragosteala. au fost nopti, don Segundo, cand mi-ai curs prin sange cu o asemenea repeziciune incat ma lua ameteala si adormeam in zori zapacita de zbaterile tamplelor mele, iar in menghina testei curgeau ganduri si randuri, iar tu continuai sa ma minti, don Segundo, iar eu stiam, si tu stiai ca stiam, si ma urai din cauza asta, asa cum isi urasc marinarii puntea pe care o calca in picioare, dar nu pot trai departe de ea. au fost dimineti, don Segundo, cand imi desenai in
praf zambetul si spuneai: ce trist zambet amar, si soarele spargea ceata in mii de cristale si ma cautai in amintiri si nu ma mai gaseai decat in acel nesfarsit alai de neveste care trebaluiau cu degetele si unghiile prin
viata ta ca si cum ar fi scormonit printr-o salata beouf. si tu le lasai, don Segundo, iar eu ma departam ucigand in mine priviri sau reinventand zambete, catarandu-ma incapatanata pe catargul cel mai inalt al tacerilor mele ca sa vad zarea si pana unde imi pot intinde aripile, si cat o sa ma tina de data asta abandonul in viscerele cerului. si tu deveneai mic, mic, mic, cat un musuroi de furnica, don Segundo, apoi cat un fir de paianjan, apoi cat un cleste de
calugarita , apoi si mai mic pana la pojghita de ceata dintre un infinit si celalalt. si de fiecare data cand o sa ma gandesc la tine va fi ceata in tacerile mele.